Despre echipa din Scorniceşti s-au scris multe, mai puţin despre galeria inedită care făcea deliciul publicului slătinean, dar şi publicului din ţara care ascultau meciurile la radio.
Echipa era urmărită pe teren propriu de
o medie de 4000-5000 de spectatori, galeria era formată dintr-un grup de
instrumentişti, postaţi în faţa cabinei de transmisie radio a regretatului Sebastian
Domozină.
Iată
ce povesteşte Petre Cocioran cunoscut
sub numele de “Manolo” despre perioada de glorie a sa şi a grupului de
instrumentişti coordonaţi de un anume Panait, un personaj destul de cunoscut în
perioada respectivă.
.
“Toba care m-a făcut cunoscut în toată
ţara este făcută când lucram la Utilaj Alimentar. A fost o joacă, nimeni nu
bănuia că toba respectivă îmi v-a schimba viaţa. La o vizită a lui Ceauşescu am
primit nişte materiale mai deosebite pentru a izola câteva ţevi, cu materialul
rămas, un coleg de serviciu a
confecţionat o tobă, ştiind pasiunea mea pentru fotbal. După câteva “exerciţii”
prin uzină, la primul meci jucat acasă m-am
prezentat la datorie cu noul meu instrument, spre curiozitatea colegilor care
s-au strâns ciorchine curioşi să vadă
despre ce este vorba. Atunci stăteam la tribuna a doua şi eram
coordonaţi de Djavid”.
Primul
“concert” în deplasare, primele probleme
“ Dispozitivul de lovit era făcut de mine,
era un băţ iar în vârf îi pusesm o
măciucă pe care înfăşurasem
nişte pâslă pentru a mai amortiza zgomotul. Din dorinţa mea de a mă face auzit
loveam cu putere toba şi la un moment dat nu am observat că s-a desprins pâsla
şi l-a lovit în
plină figură pe miliţianul care, atras de gălăgia provocată de tobă se postase lângă noi.
Ştiu că acum pare o glumă dar atunci am
tras o spaimă zdravănă. A venit la mine şi a vrut să mă coboare din tribună,
colegii au sărit să mă apere şi cineva a avut inspiraţia să-i spună lui
Panait, aflat la tribuna oficială cum s-a
întâmplat. Asta avea să fie scăparea mea. Alexandru Panait, era directorul de
la Competrol prieten bun cu Lică
Bărbulescu, era un om foarte puternic .
La
pauză m-a chemat la el “Manolo , ia vino mă încoa” el a fost primul care mi-a
zis Monolo, m-a întrebat ce s-a
întâmplat şi unde lucrez. Intâlnirea cu
Panait avea să-mi schimbe viaţa, în două săptămâni am fost angajat la Competrol
cu salariu dublu decât la Utilaj. O duceam la fel de bine ca fotbaliştii.
Mergeam şi în deplasare, aveam două autobuze
la dispoziţia noastră. La Slatina veneau după benzină şi jucătorii de la
Craiova, săptamânal, Tilihoi, Negrilă, intrau
în depozit şi făceau plinul.
Instrumentele
confiscate
Metoda inedită de a încuraja
echipa “brevetată” de Panait nu era la început pe placul tuturor, pentru mulţi,
mai ales în deplasare saxofonul şi clarinetul din dotare puteau fi periculoase pe stadion.
“ Prin 84 parcă la Braşov la intrare în
stadion, miliţia ne-a întrebat ce este
cu astea şi ne-a confiscat toate instrumentele. La un sfert de oră după ce a
început jocul, Emil Bărbulescu care
tocmai apăruse la meci a făcut semn spre noi şi ne-a întrebat de ce nu cântăm.
Am coborât repede şi i-am povestit totul. Intr-un minut au apărut şi
instrumentele noastre. Şi-au cerut scuze că nu au ştiut, “ Ia să vedem cum
cântaţi” zice unul dintre miliţieni . Am
început să cântăm “Foaie verde măghiran”
şi zâmbind forţat, a dat din cap , semn că –i place. Până la
finalul meciului nu l-am mai văzut.
Eram la un moment dat, cu instrumentiştii de la Unitatea Militară 50-60 de persoane, aveam legitimaţii speciale
eliberate de Panait şi primeam câte un plin de benzină, era lucru mare,
pe vremea aia se dădeau câte 20 de litri
lunar pe cartelă. La pauză ,
mai ales la meciurile de acasă primeam cîte două trei lăzi de pepsi. Panait făcea naveta era din Craiova şi ne trezeam cu el în control
noaptea, era atât de influent
încât, după înfrângere băga toţi fotbaliştii
în şedinţă, înjura pe toată lumea nu scotea unul o vorbă, iar când era bine
dispus se ruga de ei să-i bage la facultate la Craiova” rememorează
Manolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu